Pe firul de păianjen al dragostei. Cella Serghi şi Camil Petrescu

     Cella Serghi, frumoasa scriitoare de la malul mării ! Marea, prima ei iubire, prima iubire pierdută. Din cauza războiului, a refugiului din calea măcelului. După încheierea războiului, liceană în Bucureşti fiind, va întâlni a doua ei mare iubire. O iubire neîmplinită care o va urmări toată viaţa.

O viaţă, două amoruri: marea şi Camil

     Dacă prima iubire se datorează pur şi simplu originilor de dobrogeancă ale Cellei şi e foarte prezentă în operele sale, a doua a apărut printr-un incident amuzant: „Într-o vară, mă găseam la ştrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ştrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aş putea deranja pe cineva dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijenţe şi am văzut nişte ochi albaştri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoţit de o recentă cunoştinţă a mea, regizorul A. Finţi. <<Să ţi-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu>>,  mi-a zis. Aşa a făcut cunoştinţă tânăra Cella cu scriitorul Camil, un bărbat nu prea înalt, surd de o ureche din cauza războiului la care participase, cu un mers intermitent, dar având deja câteva opere publicate. Cu toate acestea, „deşi în acel moment mă socoteam foarte instruită în materie de literatură, pregătindu-mă pentru un bacalaureat strălucit (aveam numai şaptesprezece ani, trecusem în clasa a VIII-a de liceu), nu auzisem de Camil Petrescu. Era prin 1924”.

     Astfel descria viitoarea autoare prima ei întâlnire cu deja-cunoscutul scriitor, într-un interviu din 1971, în revista „Magazin”.

Declicul. Trei camarazi.

     Încă de la prima întâlnire, scriitorul îi stârnise Cellei interesul, ea căutându-i insistent cărţile deja apărute, din curiozitate pentru opera şi persoana lui. „Mărturisesc că, deşi făcusem eforturi să-i caut cărţile, nu izbutisem să le găsesc”. E posibil să se fi produs deja „declicul”, deşi ea mărturisea: „în care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată”. În schimb, Camil Petrescu nu părea la fel de interesat de persoana Cellei precum ea.

     La următoarea întâlnire, tot la ştrand, Cella era deja o tânără cu bacalaureat, studentă în anul întâi la drept, deşi Camil o ştia pretendentă la cariera de actorie: „Ei, ce-ai mai făcut, m-a întrebat, ai intrat la Conservator ?” „Nu, i-am răspuns, o să fac teatru la Curtea cu Juri !”, glumea ea.

     Se împrieteneşte tot mai intens cu Camil şi cu Mihail Sebastian, amicul foarte bun al acestuia, formându-se un trio de prieteni. Are astfel şi ocazia de a fi tot mai mult în preajma scriitorului. „La douăzeci şi ceva de ani i-am întâlnit pe Camil Petrescu, cu care am avut o mare prietenie, şi pe Sebastian. Luam masa în fiecare zi împreună”.

      Dacă prima întâlnire cu Camil are loc în 1924, ce cărţi căutase Cella ? Până la acea vreme, C. Petrescu scrisese poezii („Versuri. Ideea. Ciclul morții”, 1923), dar şi proză: “Jocul ielelor”, 1918, “Suflete tari”, 1921, pe lângă alte opere în lucru.

Tânăra doamnă. Pretexte.

     Deşi devine doamna Alfino Seni, ocaziile de a-l întâlni pe Camil nu se răresc, ci din contră, acesta fiind foarte impresionat de soţul inginer al Cellei, discuta cu el anumite detalii tehnice necesare în scrierile sale.

     Cu toate că intensitatea atenţiei acordate nu era reciprocă, Cella căuta mereu pretexte de a se afla în preajma lui Camil. Astfel de pretexte erau şi dimineţile în care îl aştepta ca să îl ducă la Capşa, unde scriitorul citea presa în fiecare dimineaţă. „Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă”. Iar când întâlnirea era la restaurantul „Elysée”, „masa cea mai însufleţită, era a noastră”.

     Simţind în ea o bună povestitoare, Sebastian şi Camil, i-au propus Cellei să se apuce de scris despre film, teatru: „Da` de ce nu scrii, de ce nu scrii ?” Şi ea a început prin a scrie reportaje despre drumeţii, sport: „Week-end în Bucegi, iarna” sau „Meci de fotbal”. Astfel, s-au creat alte ocazii comune pentru ieşiri: „Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, când erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfârşite partide de table cu soţul meu, ca să fie mai aproape de mine”.

        Într-un interviu acordat Televiziunii Române, Cella Serghi mărturişeşte că, între anii 1934-1935, a scris reportaje pentru „Gazeta” condusă de Ion Pas şi pentru „Reporter”. Scriitoarea a fost una dintre primele microbiste din România.

Doamna Petrescu

     Cella tindea profesional spre tot mai mult dorindu-şi să scrie „o piesă de teatru, dar aşa ca Nora de Ibsen, să fie valabilă peste ani, sau o carte, o singură carte, dar în care să pun tot ce am trăit”. Dorea, însă, mai mult şi de la relaţia cu Camil: „dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia cu table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: <<Aşa nu se mai poate ! Vreau să fie a mea, nevasta mea !>>

     Cu timpul, creşte şi ataşamentul lui Camil Petrescu faţă de Cella, mai ales în momentele în care rămân singuri, dar e departe de a avea intensitatea sentimentelor pe care ea le nutrea faţă de el: „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze.” Toate aceste gesturi nu rămân neobservate de soţul Cellei, chiar dacă acesta le tolerează, totuşi.

     Cel care va încerca să-i lămurească Cellei atitudinea lui Camil faţă de ea este Mihail Sebastian, amicul răbdător al scriitorului şi unul dintre puţinii prieteni ai acestuia: „Pentru un scriitor, nimic nu-i mai periculos decât să te însori cu o femeie inteligentă”.

     Camil Petrescu renunţă la celibat în 1947. Avea deja 53 de ani şi se căsătorise cu actriţa Eugenia Marian (Ghighi), care era însărcinată cu primul copil, Camil Aurelian. În 1950, i se naşte al doilea băiat, Octavian Eugeniu. Dar, după numai 10 ani de căsnicie, Camil moare la doar 63 de ani.

Susţinută profesional de Camil şi anturajul lui

     Neşansa de a deveni doamna Petrescu a dus la şansa de a deveni scriitoarea Cella Serghi deoarece dorinţele erotice neconsumate în viaţa reală au fost proiectate în plan ficţional, îndemnată chiar de către cel care i le-a provocat. Astfel, prinde contur romanul esenţial al carierei sale, „Pânza de păianjen”, roman cu tentă autobiografică, susţinut, pe lângă Camil, şi de Sebastian, Rebreanu, Pompiliu Constantinescu. „Am ajuns scriitoare pentru că am avut ceva de spus. Sigur, atmosfera în care am trăit, între Camil, Sebastian, a avut un rol”.  Deşi ar fi vrut ca C. Petrescu să fie cel care să ii citească manuscrisul, acest lucru nu s-a întâmplat deoarece el avea oroare de manuscrise şi, la acel moment, era ocupat cu teza de doctorat. Astfel, Sebastian a fost primul cititor al „Pânzei de păianjen”. La insistenţele acestuia, al doilea a fost Rebreanu, după ce Camil o dusese pe Cella ca să o prezinte familei deja marelui romancier.

     Cella Serghi a debutat în 1938. Pentru fiecare roman a avut nevoie nu mai puţin de 3 ani de creaţie, după cum chiar ea însăşi mărturisea.

Influenţe reciproce

     Trăind atât de mult unul în preajma celuilalt, Camil şi Cella au devenit inevitabil surse reciproce de inspiraţie. În ceea ce îl priveşte pe scriitor, modelul „doamnei T” din „Patul lui Procust” l-a reprezentat chiar Cella, care, la rândul ei, şi-a adus aportul la scrierea „Ultimei nopţi de dragoste, întâia noapte de război” prin detaliile de ordin vestimentar pentru pleiada de doamne care populează romanul.

     În ceea ce o priveşte pe Cella, Camil Petrescu poate fi identificat subtil ca personaj în „Pânza de păianjen” prin anumite replici: „Nu-i adevărat ! Numai ea te-a iubit ! Dumneata n-ai iubit-o ! Dacă ai fi iubit-o, i-ai fi mărturisit-o, şi toată viaţa Dianei ar fi fost astăzi alta.” O altă replică aluzivă din „Pânza de păianjen” ar fi: „Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana ? Numai atâta aş vrea să ştiu. Dar aş vrea să ştiu cu amănunte, să ştiu sigur, tot aşa de sigur cum ştiu că l-a iubit Diana. […] Dacă a iubit-o, de ce nu i-a spus-o ? … De ce nu i-a spus simplu: <<Diana, vreau să fii nevasta mea>> ?”

     Camil poate fi „depistat” şi în „Pe firul de păianjen al memoriei”, dar   printr-o prezenţă mai puţin subtilă, cartea fiind una puternic autobiografică.

     Existenţa aproape permanentă a scriitorului în viaţa sa a fost nu numai o  sursă de inspiraţie în conturarea personajelor sale, ci şi a modului său de a scrie, deşi afirma că „pe mine m-au influenţat scriitori care au scris romane autobiografice […] Dintre aceştia au fost nu Camil Petrescu şi Mihail Sebastian şi în niciun caz Rebreanu … „ Dar, stilul Cellei a fost vrând-nevrând modelat de cel al marelui scriitor după cum consideră chiar criticul literar Pompiliu Constantinescu: „Romanul d-nei Cella Serghi este […] scris sub vădita influenţă tehnică a Patului lui Procust al d-lui Camil Petrescu.”

Epilogul

     Deşi Camil este omniprezent în viaţa Cellei Serghi, relaţia lor nu se va finaliza niciodată printr-o căsătorie, cu toate că ea ar fi fost dispusă chiar şi să divorţeze pentru el. Oricum, într-un final, Cella a pus capăt mariajului cu primul soţ şi s-a căsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. Camil Petrescu, marea ei iubire neoficializată, moare în 1957, dar Cella îi supravieţuieşte încă 35 de ani. A trebuit să trăiască toată viaţa cu regretul că nu a devenit niciodată doamna Petrescu din cauză că era exact opusul tiparului perfect de soţie de scriitor din acea epocă. Era prea vorbăreaţă,  în viziunea lui Camil: „Pe el, la un moment dat, a început să îl enerveze faptul că sunt prea vioaie şi prea vorbăreaţă”. Era prea inteligentă, urmase o carieră în drept şi, în paralel, una literară. Era independentă, nu prea discretă, cu o viaţă mondenă foarte activă. Era, cu alte cuvinte, exact opusul a ceea ce ar fi aşteptat de la ea un mare şi prolific scriitor la acea vreme, un exemplu clar în acest sens fiind mariajul lui George Călinescu.

     Deşi Cella a devenit doamna Seni şi Bogdan, niciodată nu a devenit ceea ce şi-ar fi dorit cel mai mult: doamna Petrescu.

     Anul acesta, în 4 noiembrie, se vor împlini 110 ani de la naşterea Cellei Serghi.